Vasile Năsturică

[Mon papier sur le Taraf Vasile Năsturică a été accepté par le principal quotidien roumain, Jurnalul Naţional. Voici la version publiée dans l'édition du 11 octobre 2009. La traduction a été réalisée par le journal.]
http://www.jurnalul.ro/stire-lada-de-zestre/seara-pariziana-pe-acorduri- lautaresti-523481.html

Taraful lui Vasile Năsturică a fost primit cu mare bucurie de publicul prezent la Theatre de la Ville, din Paris, la sfârşit de septembrie.

Cei cinci muzicieni, sobru înveşmântaţi în alb şi negru, au ştiut cum să capteze atenţia celor câteva mii de spectatori pentru mai mult de o oră. Lăutarii români au cântat în faţa unui public entuziast. Astfel, Vasile Năsturică, violonist şi lider al tarafului, a încercat să regăsească spiritul lăutarilor de odinioară, a căror muzică este tot mai mult dată uitării.

Cvintetul, format din vioară, acordeon, chitară, ţambal şi contrabas, a fost acompaniat când şi când chiar de vocea instrumentiştilor. Nu m-am putut abţine să nu-i compar pe muzicienii români cu artişti ai celor mai importante ansambluri apărute în ultimii ani, artişti care au cedat în faţa modei şi s-au aliniat aşa-numitei "world music", ansambluri susţinute de promovări agresive de marketing.

Ei bine, muzica lui Vasile Năsturică şi a colegilor săi, veritabili artizani ai sunetului, care trăiesc cu intensitate fiecare moment petrecut pe scenă, are o frumuseţe care se impune prin ea însăşi. Pe scena de la Theatre de la Ville, între două solouri, violonistul aflat în centrul grupului întoarce spatele publicului, un gest pe care îl face doar pentru a-şi îndruma mai bine companionii, pentru a le da suflet şi suflu.

Pe scenă, în timp ce cântă, muzicanţii nu se feresc să vorbească între ei în şoaptă sau să-şi aprecieze printr-un zâmbet un coleg care a reuşit să smulgă aplauze sălii. Cum să-ţi închipui muzică mai plină de viaţă când fiecare moment din spectacol îţi oferă sentimentul unei creaţii unice, irepetabile, oferite unui public privilegiat?

NEMULŢUMIREA LUI ENESCU
Locul important dedicat muzicii lăutăreşti în programul spectacolului (fascinant fiind solo-ul de vioară din partitura "Sârba lăutărească", ca un ecou al suitei pentru vioară şi pian "Impresii din copilărie" a lui George Enescu), a netezit calea cântecelor populare româneşti (Suită de jocuri) şi câtorva cântece de pahar, atât de bine interpretate vocal şi acompaniate la acordeon de Ion Cinoi.

Trebuie spus că francezii nu fac o distincţie clară între aceste influenţe muzicale. Confuzie întreţinută de influenţele care provin din zona denumită generic "Europa de Est" şi care înglobează Balcanii, Ungaria, naţiunile slave din nord şi până în Ţările Baltice. Cum să înţelegi, pornind de la asemenea generalităţi, subtilitatea influenţelor din muzica lăutarilor români, adânc înrădăcinate în inima României, dar şi provocarea artistică susţinută cu atâta măiestrie şi ardoare pe scena de la Theatre de la Ville?

George Enescu, român până în măduva oaselor şi parizian ocazional, deplângea confuzia sistematică pe care cei mai mulţi francezi o fac între muzica ţigănească şi cea populară românească. Şi asta pentru că ambele stiluri muzicale există independent de foarte multă vreme, fiecare cu caracteristicile sale proprii şi bine stabilite. Epoca de aur a muzicii ţigăneşti, care nu îşi are rădăcinile în timpuri imemoriale, aşa cum s-ar putea crede, a influenţat o întreagă generaţie de interpreţi de renume. Iar această moştenire prestigioasă este revendicată chiar de artiştii din Taraful lui Vasile Năsturică.

Publicul a fost, cu siguranţă, încântat să asculte "această mână de tradiţionalişti încăpăţânaţi", aşa cum i-a numit cu umor etnomuzicologul Speranţa Rădulescu, directorul artistic al grupului. Lucru perfect adevărat, pentru că îţi trebuie încăpăţânare ca să aperi cu atâta pasiune un repertoriu ce contravine tendinţelor muzicale moderne, fără a face concesii, fără goana după rezultate facile obţinute uneori cu muzica timpului nostru, pe cât de zgomotoasă şi enervantă, pe atât de insipidă.

PARIUL CU TRADIŢIA
Publicul nu s-a înşelat ovaţionând muzica şi jocul de scenă ale lui Gheorghe Petrache sau virtuozitatea ţambalistului Gheorghe Răducanu, care aduce aminte, într-o manieră puţin diferită, de cele mai frumoase interpretări ale lui Toni Iordache (n.r. - cel supranumit şi Zeul Ţambalului). Însă laudele sunt pe drept meritate de întregul taraf, al cărui program a culminat cu două bisuri, susţinute cu o energie debordantă.

Ar fi fost suficient să fiţi martorii entuziasmului cu care spectatorii francezi şi români deopotrivă s-au înghesuit la sfârşitul spectacolului în jurul artiştilor pentru a obţine un autograf, ca să realizaţi şi singuri în ce măsură a fost încununat de succes aşa-numitul "pariu tradiţionalist".

Le Taraf de Vasile Năsturică chaleureusement accueilli à Paris

Vendredi 25 septembre 2009 au soir, le Théâtre de la Ville a réservé un brillant accueil au Taraf de Vasile Năsturică. Les cinq musiciens, sobrement vêtus d’un pantalon noir et d’une chemise blanche, ont sut captiver plus d’une heure durant les quelque mille spectateurs de l’assistance.

C’est face à une salle très réactive que le taraf bucarestois a présenté son programme. Vasile Năsturică, violoniste et guide de la formation, s’emploie à retrouver l’esprit des ensembles lautars d’il y a un demi-siècle et tombé dans un relatif oubli depuis. Il s’agit d’un simple quintette – violon, accordéon, guitare, cymbalum et contrebasse – parfois accompagné de chants, entonnés par les musiciens eux-mêmes. On mesure la distance avec les ensembles plus importants, outrageusement virtuoses et sacrifiant à la mode de la world music, apparus ces dernières années et soutenus par de tapageuses opérations de marketing. A l’écoute de Vasile Năsturică et de ses comparses, véritables artisans du son, vivant intensément chaque instant sur la scène, l’évidente beauté de cette musique s’impose d’elle-même. Le violoniste, évoluant entre deux solos au centre du groupe, tourne même le dos au public pour mieux diriger d’un geste ses compagnons, les encourager d’une simple mimique. Les musiciens ne se privent pas de converser à voix basse et de commenter d’un sourire tel trait habile réussi par l’un d’entre eux. Peut-on imaginer musique plus vivante, au sens premier du terme ? Chaque morceau du spectacle donne le sentiment d’être une création unique, offerte à un public privilégié.

La place importante dédiée à la musique lautaresque (fascinante partie de violon de la « Sîrba lautaresaca » initiale, comme en écho aux imitations naturalistes des « Impressions d’Enfance » d’Enesco) laisse un espace salutaire aux mélodies populaires roumaines (« Suita de jocuri ») voire à quelques chansons à boire (cântece de pahar) si bien défendues par la voix et l’accordéon de Ion Cinoi. La distinction entre ces différentes influences musicales, il faut bien le dire, est ardue pour les oreilles françaises. La méprise est permanente entre les nations ressortissantes de ce que l’on nomme ici, très arbitrairement, l’« Europe de l’Est », locution confuse englobant aussi bien les Balkans, la Hongrie, les nations slaves du nord et jusqu’aux Pays Baltes. Comment, à partir de telles généralités, comprendre la subtilité des influences à l’intérieur même de la Roumanie, et l’enjeu artistique défendu par les invités de ce soir ? Georges Enesco, Roumain jusqu’à la moelle des os et Parisien occasionnel, déplorait déjà de son vivant la confusion systématique des Français entre musique tzigane et musique populaire roumaine. Or, les deux existent depuis longtemps, chacune avec son caractère propre et fermement établi. L’âge d’or de la musique des Tziganes, cependant, ne remonte pas à des temps immémoriaux puisque l’on le situe à l’après-guerre, lors des décennies 1950 et 60, soit un siècle après leur affranchissement inspiré par les idéaux démocratiques des Lumières. Cet épanouissement s’incarnait alors dans une génération d’interprètes de renom. Cette filiation prestigieuse est précisément revendiquée par les artistes de ce soir. L’on est décidément très heureux d’avoir entendu cette « poignée de conservateurs entêtés », comme le dit avec humour leur directrice artistique, Speranţa Rădulescu, dans sa notice de concert. Oui, il faut de l’opiniâtreté pour défendre avec tant de flamme un répertoire à contre-courant de la tendance moderne, sans concession à la facilité, enfantant si souvent, hélas ! une bouillie aussi tonitruante qu’insipide.

Le public ne s’y trompa guère, en ovationnant le chant et le jeu de scène si prégnants de George Petrache, la virtuosité du cymbaliste Gheorghe Răducanu rappelant, dans un genre un peu différent – taille d’instrument oblige - les plus belles heures de Toni Iordache. Mais les éloges s’adressèrent naturellement à l’ensemble dans son intégrité et à sa passion fusionnelle, culminant en deux bis pétris d’énergie roborative. Il suffisait de contempler l’enthousiasme des spectateurs, Français et Roumains confondus, se pressant auprès des artistes exténués pour une dédicace, pour réaliser à quel point le « pari conservateur » avait été couronné de succès.


Musiciens :

Vasile Năsturică, violon 
George Petrache, voix, guitare
Ion Cinoi, voix, accordéon
Gheorghe Răducanu, petit cymbalum
Gheorghe Petrescu, contrebasse

Speranţa Rădulescu, directrice artistique

[Cet article a été traduit en roumain par Jurnalul Naţional, principal quotidien de Roumanie, qui l'a publié le 11 octobre 2009. Voir ici : http://souvenirsdescarpates.blogspot.com/2009/10/vasile-nasturica-roumain.html et ici : http://www.jurnalul.ro/stire-lada-de-zestre/seara-pariziana-pe-acorduri-lautaresti-523481.html.]