Vasile Năsturică

[Mon papier sur le Taraf Vasile Năsturică a été accepté par le principal quotidien roumain, Jurnalul Naţional. Voici la version publiée dans l'édition du 11 octobre 2009. La traduction a été réalisée par le journal.]
http://www.jurnalul.ro/stire-lada-de-zestre/seara-pariziana-pe-acorduri- lautaresti-523481.html

Taraful lui Vasile Năsturică a fost primit cu mare bucurie de publicul prezent la Theatre de la Ville, din Paris, la sfârşit de septembrie.

Cei cinci muzicieni, sobru înveşmântaţi în alb şi negru, au ştiut cum să capteze atenţia celor câteva mii de spectatori pentru mai mult de o oră. Lăutarii români au cântat în faţa unui public entuziast. Astfel, Vasile Năsturică, violonist şi lider al tarafului, a încercat să regăsească spiritul lăutarilor de odinioară, a căror muzică este tot mai mult dată uitării.

Cvintetul, format din vioară, acordeon, chitară, ţambal şi contrabas, a fost acompaniat când şi când chiar de vocea instrumentiştilor. Nu m-am putut abţine să nu-i compar pe muzicienii români cu artişti ai celor mai importante ansambluri apărute în ultimii ani, artişti care au cedat în faţa modei şi s-au aliniat aşa-numitei "world music", ansambluri susţinute de promovări agresive de marketing.

Ei bine, muzica lui Vasile Năsturică şi a colegilor săi, veritabili artizani ai sunetului, care trăiesc cu intensitate fiecare moment petrecut pe scenă, are o frumuseţe care se impune prin ea însăşi. Pe scena de la Theatre de la Ville, între două solouri, violonistul aflat în centrul grupului întoarce spatele publicului, un gest pe care îl face doar pentru a-şi îndruma mai bine companionii, pentru a le da suflet şi suflu.

Pe scenă, în timp ce cântă, muzicanţii nu se feresc să vorbească între ei în şoaptă sau să-şi aprecieze printr-un zâmbet un coleg care a reuşit să smulgă aplauze sălii. Cum să-ţi închipui muzică mai plină de viaţă când fiecare moment din spectacol îţi oferă sentimentul unei creaţii unice, irepetabile, oferite unui public privilegiat?

NEMULŢUMIREA LUI ENESCU
Locul important dedicat muzicii lăutăreşti în programul spectacolului (fascinant fiind solo-ul de vioară din partitura "Sârba lăutărească", ca un ecou al suitei pentru vioară şi pian "Impresii din copilărie" a lui George Enescu), a netezit calea cântecelor populare româneşti (Suită de jocuri) şi câtorva cântece de pahar, atât de bine interpretate vocal şi acompaniate la acordeon de Ion Cinoi.

Trebuie spus că francezii nu fac o distincţie clară între aceste influenţe muzicale. Confuzie întreţinută de influenţele care provin din zona denumită generic "Europa de Est" şi care înglobează Balcanii, Ungaria, naţiunile slave din nord şi până în Ţările Baltice. Cum să înţelegi, pornind de la asemenea generalităţi, subtilitatea influenţelor din muzica lăutarilor români, adânc înrădăcinate în inima României, dar şi provocarea artistică susţinută cu atâta măiestrie şi ardoare pe scena de la Theatre de la Ville?

George Enescu, român până în măduva oaselor şi parizian ocazional, deplângea confuzia sistematică pe care cei mai mulţi francezi o fac între muzica ţigănească şi cea populară românească. Şi asta pentru că ambele stiluri muzicale există independent de foarte multă vreme, fiecare cu caracteristicile sale proprii şi bine stabilite. Epoca de aur a muzicii ţigăneşti, care nu îşi are rădăcinile în timpuri imemoriale, aşa cum s-ar putea crede, a influenţat o întreagă generaţie de interpreţi de renume. Iar această moştenire prestigioasă este revendicată chiar de artiştii din Taraful lui Vasile Năsturică.

Publicul a fost, cu siguranţă, încântat să asculte "această mână de tradiţionalişti încăpăţânaţi", aşa cum i-a numit cu umor etnomuzicologul Speranţa Rădulescu, directorul artistic al grupului. Lucru perfect adevărat, pentru că îţi trebuie încăpăţânare ca să aperi cu atâta pasiune un repertoriu ce contravine tendinţelor muzicale moderne, fără a face concesii, fără goana după rezultate facile obţinute uneori cu muzica timpului nostru, pe cât de zgomotoasă şi enervantă, pe atât de insipidă.

PARIUL CU TRADIŢIA
Publicul nu s-a înşelat ovaţionând muzica şi jocul de scenă ale lui Gheorghe Petrache sau virtuozitatea ţambalistului Gheorghe Răducanu, care aduce aminte, într-o manieră puţin diferită, de cele mai frumoase interpretări ale lui Toni Iordache (n.r. - cel supranumit şi Zeul Ţambalului). Însă laudele sunt pe drept meritate de întregul taraf, al cărui program a culminat cu două bisuri, susţinute cu o energie debordantă.

Ar fi fost suficient să fiţi martorii entuziasmului cu care spectatorii francezi şi români deopotrivă s-au înghesuit la sfârşitul spectacolului în jurul artiştilor pentru a obţine un autograf, ca să realizaţi şi singuri în ce măsură a fost încununat de succes aşa-numitul "pariu tradiţionalist".